Jean-Noël GRANDHOMME

Jean-Noël Grandhomme este istoric, profesor de Istorie contemporană la Université de Lorraine, în Nancy. Înainte, a predat ca lector univesitar Istorie contemporană la Universitatea din Strasbourg, în perioada 1993-2015, şi din 2009 la Colegiul Militar Regal din Canada. Este autorul celei mai cuprinzătoare teze care are ca subiect misiunea Berthelot din România, primind pentru Le Général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie méridionale (1916-1918) (1999) Premiul pentru Istorie Militară din partea Ministerului francez al Apărării şi Premiul „Nicolae Iorga” din partea Academiei Române. În România este cunoscut prin La Roumanie dans la Grande Guerre et l’effondrement de l’armée russe (2000) sau graţie volumului colectiv Français et Roumains dans la Grande Guerre (2008).

Fascinaţia pentru războinice, femeile de arme, care transgresează toate regulile societăţii de la vremea lor, care-şi asumă rolul şi îmbracă haine de bărbat – ceea ce i-au şi reproşat cu vehemenţă judecătorii Ioanei d’Arc –, este foarte veche.

În Biblie, Iudita îi taie capul lui Olofern, generalul asirian care ameninţă să distrugă Ierusalimul, şi astfel salvează poporul lui Israel. Cât despre amazoanele din mitologia greacă, acestea au cunoscut câteva întrupări în carne şi oase: Boudica, regina bretonilor care înfruntă oştile lui Nero şi a cărei statuie, realizată de Thomas Thornycroft (1885), la Londra, o înfăţişează conducând un car de luptă; Velleda, profetesă luptătoare din neamul germanic; Zenobia, regina din Palmyra; Victorina, maica taberelor din imperiul bagauzilor, în Galia sfâşiată din secolul al III-lea.

Sfârşitul Evului Mediu este marcat nu doar de epopeea „Fecioarei din Orléans”, care suscită şi astăzi admiraţie şi uimire, ci şi de figura lui Jeanne Hachette. Uitată de mult în zilele noastre, mai puţin, probabil, în oraşul său natal, această eroină „provenită din popor” a fost mult timp lăudată în manualele şcolare. La vârsta de 18 ani, Jeanne Laisné intră în romanul naţional când Carol Temerarul, duce de Burgundia, asediază Beauvaisul. În 22 iulie 1472, când cetatea este pe punctul de a se preda, Jeanne înşfacă o toporişcă şi respinge un burgund care voia să înalţe stindardul pe metereze, gest care le insuflă curaj apărătorilor şi îl determină pe Temerar să ridice asediul. Jeanne Laisné devine Jeanne Hachette, iar Regele Ludovic XI îi acordă o dotă de nuntă. Statuia sa domneşte din 1851 în piaţa care-i poartă numele, în Beauvais. În acelaşi fel, în timpul asediului de la Guebwiller (Alsacia Superioară) de către „jupuitori”, o femeie, Brigitte Schick, a fost cea care, în noaptea de 13 spre 14 februarie 1445, a observat scările pe care le puseseră atacatorii pe fortificaţii şi a avertizat garnizoana.

În secolul al XIX-lea se evidenţiază, printre altele, Laskarina Bouboulina (1771-1825), eroina războiului grec de independenţă; ducesa de Berry (1798-1870), sufletul revoltei legitimiste din Vendée, din 1832, sau amazoanele lui Béhanzin, regele Dahomey-ului, care înfruntă armata franceză în 1892. Femeile se ilustrează şi în mijlocul mişcărilor revoluţionare. De exemplu, Charlotte Corday, care-l înjunghie pe Marat în iulie 1793; Sofia Perovskaya, sufletul complotului care duce la asasinarea ţarului Alexandru II la Sankt Petersburg, în 1881, sau Louise Michel şi „petroloasele” din Comuna din Paris.

În secolul al XX-lea se accentuează implicarea activă a femeilor în luptele naţionale şi ideologice: Pasionaria republicanilor spanioli, Dolores Ibárruri; „soldatele” din Armata Roşie, femeile din mişcările de rezistenţă franceză, daneză, poloneză sau olandeză; „partizanele” iugoslave; „las guerilleras” latino-americane sau combatantele kurde; Jocelyne Khoueiry, eroina creştinilor din Liban în timpul războiului civil (1975-1989).

Angajamentul Ecaterinei Teodoroiu se înscrie, aşadar, în lunga şi bogata istorie a intervenţiilor active ale femeilor în conflicte, cel mai adesea din patriotism şi, uneori, pentru un ideal politic. În Primul Război Mondial, cazul său nu este unul izolat. Pe lângă „muniţionete”, care luptau în felul lor în spate, apar femei chiar pe front. Presa internaţională, în special franceză şi anglosaxonă, le evocă pe larg prezenţa în armata sârbă, citând exemplul Milunkăi Savić (1890-1973), „cea mai decorată femeie din Primul Război Mondial”; al Sofijei Jovanović, „Ioana d’Arc a Serbiei”, eroină deja a Războaielor Balcanice; al Antonijei Javornik, voluntară slovenă în armata sârbă, sub pseudonimul Natalija Bjelajac, ca şi pe al englezoaicei Flora Sandes (1876-1956), al cărei angajament fusese refuzat înainte în armatele britanică, belgiană şi franceză. Aceasta a scris două lucrări: An English Woman-Sergeant in the Serbian Army (1916) şi The Autobiography of a Woman Soldier: A Brief Record of Adventure with the Serbian Army 1916-1919 (1927).

Din armata rusă, este foarte mediatizată figura locotenentei Maria Bochkareva, supranumită Yachka (1889-1920), „Ioana d’Arc a Rusiei”, „comandanta” severă a batalionului de femei „al morţii”, care participă la apărarea Palatului de Iarnă şi a regimului Kerenski în timpul Revoluţiei din octombrie. Celebrată de sufragete, este primită la Casa Albă de preşedintele Wilson după ce a reuşit să fugă din Rusia pe la Vladivostok, şi apoi de Regele George V. Într-un final, după ce s-a alăturat Armatei Albe, a fost executată de bolşevici, dar nu înainte să-şi publice şi ea autobiografia cu ajutorul unui autor american, Isaac Don Levine: Yashka, my Life as Peasant, Officer and Exile (1919). Literatura şi cinematografia şi-au însuşit povestea ei.

În sfârşit, iată (zadarnica) cerere formulată de o pariziancă, Marie-Louise Thomassin, într-o scrisoare adresată ministrului Războiului, Alexandre Millerand, în 27 august 1914: „Iertaţi-mă că-mi permit să vă scriu, dar aşa-mi dictează inima mea de franţuzoaică. N-aţi putea înfiinţa şi regimente de femei pentru apărarea iubitei noastre ţări? Sunt sigură că multe nu şi-ar dori altceva decât să-şi poată vărsa sângele. Nu m-aţi putea lua ca voluntară şi trimite la graniţă? Ah! Ce mândrie ar fi pentru mine dacă aţi binevoi să mă acceptaţi printre toţi acei viteji. Nu mă tem de nimic. Nu pot sta pe loc. Nu vă pot explica ce se petrece în mine, dar simt o voinţă supranaturală. La ce bun sunt femeile dacă nici măcar nu-şi pot apăra Patria Mamă, această Franţă iubită de toţi copiii ei? Zilnic, când îi văd trecând pe bravii voluntari, mă simt atrasă către ei şi sunt supărată că rămân aici, nefolosind la nimic…”

Ecaterina Teodoroiu însă, care a luptat cu adevărat şi care a murit pentru patrie, apare curios de puţin, spre deosebire de Regina Maria, în ziarele franceze din timpul Primului Război Mondial, şi cu nimic mai mult, de altfel, în memoriile membrilor misiunii lui Berthelot, generalul locuind în România între anii 1916 şi 1918.

Imaginea acestora despre femeia româncă este foarte diferită. Considerată foarte feminină, ea nu-l înlocuieşte pe bărbat, ci îndeplineşte funcţii mai tradiţionale. Misiunea numără mulţi militari tineri, deseori fără legături sentimentale serioase în Franţa, care n-au rămas insensibili la farmecul tinerelor localnice. Unii au realizat căsătorii frumoase în România. Puţini dintre ei şi-ar fi imaginat o femeie ţinând o sabie sau un pistol şi aruncându-se în luptă.

Un motiv în plus ca, alături de regină, de prinţese, boieroaice, „femei în alb” (infirmiere), ţărănci, prezentate din abundenţă în povestirile vremii, Ecaterina Teodoroiu să-şi găsească, în sfârşit, locul binemeritat în istoriografia şi în producţia literară în limba franceză. Şi de aceea, acest volum vine la momentul potrivit.