Frédéric GUELTON

Frédéric Guelton, colonel (rz), doctor în istorie la Universitatea Panthéon-Sorbonne, este membru în Consiliul ştiinţific al Misiunii Centenarului Primului Război Mondial. De asemenea, este consilier istoric de documentare pentru televiziune. Înainte, a lucrat ca istoric în cadrul Ministerului Apărării din Franţa. În aceşti ani, a fost întâi profesor de istorie, apoi şef al catedrei de Istorie la Şcoala Specială Militară din Saint-Cyr. Apoi, a fost director de cercetare şi şef al departamentului Forţelor Terestre în cadrul Serviciului istoric al Ministerului Apărării. De asemenea, a predat Istoria militară la Şcoala Superioară de Război şi Istoria relaţiilor internaţionale la Institutul de Studii Politice din Paris („Sciences Po.”). Îşi continuă activitatea didactică şi de coordonare a memoriei istorice (ESM de Saint-Cyr, Şcoala de Război şi EDHEC).

În timp ce aniversarea Centenarului Primului Război Mondial se apropie de final, o întrebare centrală străbate întregul câmp istoriografic al Marelui Război.

Perioada comemorativă ce se încheie acum este oare un nou reper al construcţiei unei memorii globale, adică pluraliste, privind aceşti ani de război sau riscă, dimpotrivă, să fie o cauză a încetării bruşte a acestei construcţii memoriale? Cei mai optimişti înclină spre prima ipoteză. Numeroşi contemporani de-ai noştri, frapaţi de scurtarea permanentă a memoriei, de „zappingul social” ambiant, se tem de cea de-a doua. Scriind Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu – Ioana d’Arc a României, Mariana Cojan Negulescu intervine, în felul său, în această dezbatere şi militează astfel pentru continuarea construcţiei memoriale a Primului Război Mondial, matrice dureroasă a lumii în care trăim.

Biografia pe care o consacră ea Ecaterinei Teodoroiu este mult mai mult decât o simplă biografie. În realitate, depăşind cadrul strict al acestui gen istoric, cartea este, în primul rând, o reflecţie personală a autoarei şi o evocare a curajului şi a angajamentului unei tinere ţărănci care a decis să-şi urmeze destinul într-o lume şi într-o vreme în care femeia nu avea decât rareori – dacă nu chiar niciodată – un cuvânt de spus. Or, spre deosebire de majoritatea contemporanelor sale, şi aceasta înainte chiar de război, Ecaterina Teodoroiu a înţeles să ia parte la dezvoltarea ţării ei devenind învăţătoare. Acest angajament iniţial este important fiindcă, asociat cu pregătirea de cercetaş, îi oglindeşte dorinţa de a-şi sluji în mod dezinteresat atât familia, cât şi ţara. Familia – pentru că, devenind învăţător, avansezi în societate, lucru de care beneficiază şi rudele; iar ţara – căci, după cum ne dăm seama pe măsură ce întoarcem paginile cărţii, Ecaterina Teodoroiu are în comun cu Charles Péguy un ataşament profund, esenţial pentru „pământul carnal” evocat, în 1913, în marele lui poem intitulat Eve, pământ care, pentru Ecaterina Teodoroiu, reprezintă deopotrivă Târgu Jiu şi România.

Tocmai aceste motive o determină pe eroina noastră să se alăture, mai târziu, armatei, când patria sa intră în război. Ar fi putut, ca multe altele, ici şi colo, să rămână în afara războiului, chiar dacă acesta nu i-ar fi fost străin. Dar a refuzat s-o facă, în nume personal, pentru familie, pentru fratele său, pentru toţi românii. Apoi, de la intrarea în război a României până la moartea ei, în august 1917, fie că a fost infirmieră sau luptătoare, şi-a împărţit destinul cu toţi soldaţii români şi nu s-a mulţumit niciodată să urmeze, preferând mereu să aibă iniţiativa şi să conducă. Când a fost nevoie să îngrijească răniţii, a mers întâi să-i ridice de pe câmpul de luptă. Apoi, când n-a mai avut cu ce să se ocupe de ei, n-a ezitat să apeleze la Regina Maria, care a susţinut-o. După moartea fratelui ei, ucis în explozia unui obuz, a devenit luptătoare şi a câştigat, prin foc, admiraţia şi respectul fraţilor săi de arme. Trebuie spus că rănile sale din luptă, refuzul de a se lăsa prinsă şi, apoi, evadarea sa cu arma în mână impun şi azi respect, aşa cum forţează admiraţia. Faptul că o femeie a săvârşit fără să clintească asemenea fapte vitejeşti nu i-a lăsat indiferenţi nici pe cei geloşi, invidioşi şi bârfitori. Aceştia au încercat s-o murdărească, au denunţat-o şi… au fost îndepărtaţi, aşa cum meritau. După cum observa căpitanul Liviu Teiuşanu, „această Ioana d’Arc a noastră merită toată admiraţia şi ar trebui recompensată, chiar dacă inocenţa vârstei ei fragede îi dă mai degrabă aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”. A fost, atunci, recompensată la înălţimea meritelor sale şi decorată cu medalia „Virtutea Militară”. În sfârşit, ca toţi marii eroi, ca toate marile eroine, Ecaterina Teodoroiu a murit tânără, doborâtă de un tir de mitralieră în timpul unui atac, fiind în fruntea unui pluton de infanterie pe care-l comanda graţie noului său grad de sublocotenent. „Domnişoara sublocotenent a murit! Domnişoara sublocotenent a murit!”, au strigat atunci oamenii ei. Ecaterina Teodoroiu murise, într-adevăr. Dar, prin moartea ei, a pus una dintre pietrele de temelie care jalonează construcţia memoriei naţiunii române. Această memorie ritmată, de-a lungul deceniilor, de vicisitudinile istoriei, uneori instrumentalizată, a împrumutat numeroase forme până când s-a înrădăcinat adânc în memoria colectivă a poporului rămân şi, alături de Regina Maria, i-a făcut loc Ecaterinei Teodoroiu în Marea Istorie a României şi, la modul general, în cea a femeilor europene.

În definitiv, prin conduita sa, tânăra de la Jiu ilustrează, în felul său, discursul ţinut de Generalul de Gaulle în 18 iunie 1942, când Franţa din cel de-al Doilea Război Mondial suferea aşa cum suferise România în Primul Război Mondial: „Dar, întrucât Franţa şi-a făcut auzită dorinţa de a triumfa, pentru noi nu vor exista niciodată nici îndoiala, nici oboseala, nici renunţarea. Uniţi în luptă, vom merge până la capătul datoriei noastre faţă de ea, vom merge până la capătul eliberării naţionale. Atunci, după ce ne vom fi încheiat misiunea şi rolul nostru se va fi şters, după toţi cei care au slujit-o din zorii istoriei sale, înaintea tuturor celor care o vor sluji în eternul ei viitor, îi vom spune Franţei, cu simplitate, asemenea lui Péguy: Mamă, iată-ţi fiii (şi fiicele) care au luptat atât de mult!”